Întreaga viață este ca o pâlpâire, intermitentă, numai că există ritmuri enorme în ea. Pâlpâirile intermitente sunt foarte rapide, similare acțiunii luminii asupra ochilor noștri. Să zicem că, dacă ai privi lumina unei țigări aprinse, în întuneric și aș roti-o, ai vedea un cerc de foc, fiindcă reflectarea vârfului aprins al acelei țigări, pe retina ta, care o anumită durată, exact la fel ca pe ecranul unui radar.
O imagine stagnează puțin, până când este însuflețită de o altă rotire a antenei. Deci, în acel mod, observi o anumită continuitate... și, apoi, în același mod, observi continuitatea unei lumini, deși, totuși, în cazul lămpilor cu arc...
Lumina unei lămpi cu arc electric este, de fapt, o lumină care pâlpâie și de aceea nu permit să fie folosite lămpile cu arc în vreun atelier, în care există vreun ferăstrău circular în funcțiune, fiindcă, uneori, viteza de pâlpâire a luminii lămpilor cu arc se poate sincroniza cu viteza de rotație a dinților lamei tăietoare, iar dinții ar părea că nu se mișcă... și, astfel, oricine ar atinge lama cu mâna și-ar putea tăia degetele, crezând că era nemișcată. Deci, în acest mod, impulsuri foarte rapide sunt observate ca fiind constante și vedem aceste impulsuri rapide ca pe un lucru solid. Când te uiți la pala unei elice sau a unui ventilator electric, cele trei sau patru pale, distincte, devin un disc solid și nu poți arunca un ou printre ele.
Ei bine, exact în același mod, nu poți penetra o piatră cu degetul, fiindcă piatra se mișcă prea repede, pentru ca degetul tău să poate trece prin ea. Aceasta este explicația întregului fenomen al „solidității”. Starea solidă, în natură, înseamnă o energie imensă... dar care acționează într-un spațiu foarte focalizat, restricționat, dar cu o viteză a naibii de mare și de aceea nu poate fi penetrată. Ei bine, în afara acelor ritmuri minuscule, dar foarte rapide, care ne oferă nouă senzația continuității, există în acest univers și ritmuri extrem de lente, iar pe acestea le putem urmări foarte greu iar ele ne impresionează sau ne deprimă, la fel ca viața și moartea noastră, la fel ca apariția și dispariția noastră, care, pentru noi, are un ritm atât de lent, despre care nu putem să credem că, în realitate, este chiar un ritm.
Ne gândim la nașterea noastră ca la un fenomen unic, care nu ar putea avea loc, din nou, vreodată, fiindcă suntem atât de aproape de ea, iar ritmul vieții este atât de lent.
~ Secretul cunoașterii de sine ~
Și, ca atare, din acel punct de vedere, suntem așa cum a spus Marshall McLuhan... El a împrumutat o metaforă de la mine și anume că noi conducem o mașină privind prin oglinda retrovizoare. Asta înseamnă... că mediul în care tu crezi că exiști este întotdeauna unul din trecut, nu este cel în care te afli, de fapt.
Procesul evoluției... procesul biologic fundamental... este unul în care... speciile inferioare sunt întotdeauna înlăturate de speciile superioare. Dar speciile inferioare nu-și pot da seama, niciodată, sau numai foarte rar, că speciile superioare preiau controlul... și s-ar putea să considere asta o amenințare teribilă, ca pe un dezastru total, ca pe un sfârșit... dar nu pot fi conștiente, niciodată, că principiile evoluției... au acționat și vor acționa întotdeauna. Exact asta se întâmplă, dar nu știi, niciodată, care va fi următorul pas, fiindcă, dacă ai fi știut... nu l-ai fi acceptat, fiindcă ar fi fost, deja, în trecut.
Înțelegeți, deci, că orice viitor cunoscut, cu certitudine, este un eveniment despre care puteți spune că l-ați trăit și, în acel sens, se află în trecut. Când joci un joc și spui, în șah sau la bridge sau în orice joc ai juca, că rezultatul jocului devine cert, în acel moment abandonezi jocul și începi unul nou, fiindcă tot farmecul jocului ~ ceea ce mă face să revin la ideea că totul este un joc de-a v-ați ascunselea ~ este să nu știi ce anume urmează să se întâmple. Dar de un lucru poți să fii sigur: va exista o anumită ordine și te va integra.
În momentul în care ne aflăm, în timp și istorie, începem să ne gândim la numărătoarea inversă ce conduce la sfârșitul rasei umane, o posibilitate înfricoșătoare, că datorită energiei atomice, s-ar putea să spulberăm această planetă și să transformăm tot globul într-o stea. Poate că așa s-au născut toate stelele.
Stai pe malul mării... și asculți valurile, care vin și se retrag... și nu încetezi să gândești. Asta faci, de fapt. Asta face toată lumea. Și există locuri în care valurile tot cresc și îți acoperă încălțările și există revărsări și spargeri ale valurilor. Exact așa ceva putem face... dar... este foarte important să-ți dai seama că asta faci și să nu intri în panică. Iar persoana care va apăsa acel buton, va fi una panicată. Deci, dacă îți dai seama că așa stau lucrurile, și că nu contează, de fapt... dacă întreaga rasă umană se aruncă singură în aer, atunci există șansa să n-o facă.
Este singura șansă, pe care o avem... să nu facem acest lucru, care ne atrage, ca un fel de amețeală, ca o persoană care se uită în prăpastie și este hotărâtă să se arunce în ea... sau o persoană care sare din avion, făcând parașutism, și uită să tragă de inelul parașutei, fiindcă devine fascinat de ținta pe care o vrea atinsă.
Se numește „fascinația țintei” și se îndreaptă direct spre ea. Deci putem deveni absolut fascinați de un dezastru, de-o osândă finală. Și toate știrile din ziare sunt, fără excepție, vești proaste. Nu există vreo știre bună în ziare. Oamenii n-ar cumpăra un ziar care publică știri bune. Chiar și presa liberă este plină de știri îngrozitoare... cu excepția lui San Francisco Oracle. Și fascinația pe care o observi, pentru acest dezastru final... ar putea fi neutralizată... dacă am zice: „Ei bine... de ce mi-aș face griji din cauza asta ?”
„Nu este decât o altă fluctuație, în acest lanț minunat, nesfârșit, al sinelui și al propriei noastre energii care se consumă.” Deci asta este problema, din cauza miopiei noastre, din cauza... modului în care ne obligăm conștiința să se centreze pe acea zonă limitată a existenței, pe care noi o numim acțiune voluntară. Ăștia suntem și ni se întâmplă toate acele lucruri. Deci asta este, evident, ceva absurd.
Să presupunem că iei în mână una din acele jucării, un titirez giroscopic... și remarci, imediat, din clipa în care îl iei în mână, că posedă un fel de vitalitate. Pare să ți se opună, începe, cumva, să te respingă. Vedeți ? Și, uneori, accepți asta și permiți mișcarea lui, iar alteori, te simți de parcă ai ține un animal viu, în mână.
Să zicem că iei în mână un hamster sau un purceluș de Guineea și ții în mână acea vietate minusculă, care încearcă mereu să scape. La fel și giroscopul, întotdeauna pare să încerce să scape din strânsoarea ta. Deci, exact în același mod, tot ceea ce experimentezi, permanent, pare să-ți scape de sub control și să facă lucruri la care nu te aștepți, de parcă ar încerca să scape din strânsoarea ta. În regulă, nu-l mai strânge atât de tare, atunci... și descoperi că acest lucru însuflețit, pe care-l simți, ca pe un giroscop, este propria ta viață.
Fiindcă poți observa, foarte simplu, că nu ai putea înțelege... experiența pe care tu o numești „acțiune voluntară” și „decizie”, să controlezi situația și să fii tu însuți, numai dacă, contrar acestor concepte, ar exista altceva. Nu ți-ai putea percepe sinele și controlul și voința, dacă n-ar exista altceva... necontrolat, și care nu s-ar supune voinței tale. Numai cele două lucruri, laolaltă, sunt cele care produc senzația pe care tu o numești „să ai o identitate proprie”.
Numai că există ceva foarte ciudat, privind conștiința umană, care a fost analizat, cu mare atenție, în psihologia „gestalt” și anume că... atenția noastră este captivată mai degrabă de personaje, decât de fundal, de o zonă relativ restrânsă și nu de o zonă extinsă și de ceva aflat în mișcare și nu de ceva aflat în repaus relativ... și că tuturor acele fenomene, care ne atrag atenția, în acest mod, le atribuim o consistență mult mai mare, decât celor pe care nu le remarcăm. Și asta numai din cauză că, pe moment, acelea sunt mai importante pentru noi.
Conștiința este ca un radar... care cercetează mediul pentru a descoperi necazuri, exact în același mod în care radarul unei nave caută stânci sau alte nave. Și radarul, drept urmare, nu remarcă... zonele vaste ale spațiului în care nu există alte stânci sau alte nave. Deci, în același mod, ochii noștri... sau mai degrabă conștiința selectivă, aflată în spatele ochilor, nu acordă atenție decât lucrurilor pe care noi le credem importante.
Sunt conștient, în acest moment, de voi toți, cei aflați în această încăpere, de fiecare detaliu al îmbrăcăminții voastre, al fețelor voastre ș.a.m.d. dar nu le remarc deloc și, drept urmare, nu voi fi capabil să-mi amintesc, mâine, cum arăta, exact, fiecare dintre voi și ce anume purtați... fiindcă ceea ce remarc eu este restricționat la lucruri pe care eu le cred c-ar fi importante.
Dacă remarc vreo fată ceva mai frumoasă, în auditoriu, atunci s-ar putea să remarc și ce anume poartă și voi ține minte asta, dar, în mare parte, noi cercetăm lucrurile din jur, dar dăm atenție numai lucrurilor pe care setul nostru de valori ne spune că merită să le acordăm atenție. Și, ca atare, în acest mod, privim lucrurile cu o oarecare miopie, mai degrabă, și filtrăm... și nu dăm atenție, oricărui lucru... care nu este neapărat important pentru un sistem de scanare a mediului bazat pe perceperea pericolului.
Dar este destul de evident că, tu, ca individ complet, însemni mult mai mult decât acest sistem de scanare. Tu te afli într-o anumită relație cu lumea exterioară, care, per total, este incredibil de armonioasă.
Revenind la această ilustrare, a fiecărei ființe vii ce seamănă cu pâlpâirea unei lumânări... energiile vitale manifestate sub forma temperaturii, luminii, aerului și a hranei ș.a.m.d. te penetrează, chiar în acest moment, în modul cel mai magnific și armonios posibil. Și fiecare dintre voi sunteți cu mult mai frumoși decât orice flacără a unei lumânări. Pur și simplu stând în aceste scaune și totul este... numai că suntem atât de obișnuiți cu asta și spunem în acest sens: „Și ce-i cu asta ?” „Arată-mi ceva interesant !” „Arată-mi ceva nou !”
Fiindcă este o caracteristică a conștiinței, faptul că ea ignoră stimulii care sunt constanți. Când totul este constant, spune: „Ok, e sigur, totul e sub control !” și nu mai acordă atenție, deloc, acelui lucru. Și, drept urmare, noi eliminăm, sistematic, din conștientizarea noastră, toate lucrurile minunate care se petrec, tot timpul, și nu ne focalizăm, în schimb, decât pe lucruri deranjante, lucruri care s-ar putea să ne indispună.
Ceea ce este în regulă, dar exagerăm în privința asta... și totul devine... Ne focalizăm atât de mult pe asta, încât ne identificăm sinele propriu, adică ego-ul, cu radarul în sine, cu căutătorul de necazuri și acel lucru este numai un fragment minuscul al întregii noastre ființe.
Deci, dacă devii conștient, că... nu te identifici numai cu acel mecanism de scanare, ci ești un organism complet, atunci, foarte rapid, în schimb, ca o consecință a acelui fapt, devii conștient... că organismul tău nu constă... în ceea ce vezi când îl examinezi din punctul de vedere al atenției conștiente, din punctul de vedere al ego-ului.
Din punctul de vedere al ego-ului, organismul tău este ca un fel de vehicul, automobilul tău în care te plimbi prin lume. Dar, din punct de vedere fizic, organismul tău este, repet, ca flacăra unei lumânări sau ca un vârtej, este ceva ce reprezintă activitatea sau tiparul continuu al întregului cosmos.
Ideea de bază, aici, este tiparul. Hai să zicem că voi împrumuta o metaforă a lui Buckminster Fuller. Să presupunem că avem o frânghie... și că o bucată a acestei frânghii este făcută din cânepă de Manila (abaca), următoarea bucată este din bumbac, următoarea bucată este din mătase, următoarea bucată este din nylon ș.a.m.d. Acum facem un nod pe această frânghie... un simplu nod, obișnuit. Vei descoperi că, dacă pui un deget pe nod, îl poți muta pe toată lungimea frânghiei. Deci, pe măsură ce acest nod se deplasează, mai întâi este făcut din cânepă de Manila, apoi este făcut din bumbac, apoi din mătase, apoi din nylon ș.a.m.d. dar nodul continuă să se miște.
În asta constă totalitatea acelui tipar, continuitatea lui, care vă reprezintă, de fapt, fiindcă s-ar putea să fii omnivor, câțiva ani, s-ar putea să fii vegetarian, și ai putea fi consumator de carne ș.a.m.d. și constituția ta se schimbă tot timpul, dar prietenii tot te pot recunoaște, fiindcă îți păstrezi același aspect, același tipar... și anume al unui individ care poate fi recunoscut.
Dar noi suntem educați, prin limbajul nostru, prin însăși structura limbajului pe care-l folosim, să ne păcălim astfel încât... să nu înțelegem acest lucru, fiindcă, atunci când observăm un tipar... întrebăm: „Din ce este făcut ?” Ca și cum ai vedea o masă: „ E făcută din lemn sau este făcută din aluminiu ?” Dar, mai apoi, când cercetezi ce anume este lemnul și prin ce anume diferă lemnul de aluminiu, singurul lucru pe care un savant ți-l poate spune este că diferă tiparele lor, cu alte cuvinte diferă structura moleculară a celor două lucruri.
Iar structura moleculară nu descrie din ce este făcut un anumit lucru, ci este o descriere a „dansului” practicat... a mișcărilor, a genului de „simfonie” practicată, fiindcă, în esență, toate fenomenele vieții au „muzica” lor, iar aurul este diferit de plumb, exact în același mod în care un vals diferă de o mazurcă. Este un alt dans. Și nu există ceva anume care dansează.
Asta este o păcăleală, fiindcă avem două părți de vorbire în gramatica noastră: avem substantive și verbe, iar verbele se presupune că ar descrie activitatea substantivelor. Iar asta este, pur și simplu, o convenție de exprimare. Ai putea avea un limbaj constituit numai din verbe, nu ai nevoie de substantive, sau ai putea avea, de asemenea, un limbaj numai din substantive și fără verbe și ar putea descrie, cu perfectă acuratețe, ceea ce se întâmplă în lume. Deci, dacă ești obișnuit să te exprimi într-un limbaj care are o parte de vorbire, ai putea spune la fel de multe ca și noi, folosind două părți. Și ai putea fi foarte elocvent, numai că, la început, ar putea suna mai ciudat, dar te vei obișnui, curând, cu asta.
Și, apoi, când te vei obișnui, va deveni o problemă numai de bun simț, că tiparele lumii nu reprezintă vreo chestie care se organizează în tipare, nu trebuie să cauți o substanță care stă la baza lor, ci numai tiparele ca atare. Și cu toții suntem constituiți astfel. Și, astfel, în acest mod... există...
O persoană care... se trezește, cu adevărat... își dă seama, foarte curând, că existența sa... nu este pur și simplu... a unei creaturi insignifiante, lipsită de speranță, care se confruntă, subit, cu măreața lume exterioară ei, care se repede la ea și-o înfulecă. Orice lucru, oricât de mic, animat de viață... orice minusculă musculiță de oțet... sau o bacterie... aș merge până acolo încât aș spune că este un eveniment, de care depinde acest cosmos, în totalitate. Și lucrurile sunt reciproce.
Nu numai că orice mic organism, care există, depinde de întreg mediul înconjurător, ci și reciproca este adevărată, că întreg mediul ambiant depinde de fiecare dintre acele organisme minuscule, astfel încât ai putea spune că acest univers este constituit dintr-un anumit aranjament, al tiparelor, în care fiecare eveniment... este esențial pentru întregul ca atare.
Deci noi excludem acea idee din conștiința noastră, în exact același mod în care excludem... perceperea spațiului ca pe o realitate importantă... exact la fel cum dăm atenție unui personaj și ignorăm fundalul. Deci... observăm un anumit mod de-a analiza lucrurile, în esență că organismele sunt foarte fragile, comparate cu mediul ambient. El rezistă mult timp, mediul ca atare, dar organismele au numai o durată scurtă de viață. Ce se înțelege prin faptul că mediul rezistă mult timp ? Din ce este constituit mediul ?
Pur și simplu, dintr-o mulțime de chestii minuscule. Și, totuși, mediul există exact la fel ca fața cuiva, într-o fotografie din ziar, în spatele acelor puncte minuscule. Când te depărtezi suficient de ele, observi chipul. Când te depărtezi suficient de organisme și alte chestii mai mici, observi mediul ca atare... la o altă scală de mărime... dar, de fapt, totul este aranjat ca într-un sistem polarizat, în care enormul depinde de minuscul, iar minusculul depinde de enorm și obții o relație între aceste două extreme, care poate fi denumită o „tranzacție” și anume o tranzacţie în care există vânzare și cumpărare. Este imposibil să cumperi, fără să vinzi și să vinzi, fără să cumperi.
Deci, tu, întotdeauna, oriunde ai... analiza panorama generică a experienței senzoriale, încearcă să-ți schimbi... încearcă să-ți redirecționezi atenția, către toate lucrurile pe care nu le credeai a fi importante, către lucrurile constante, către fundal... și începe să analizezi spațiul aflat între oameni. Toți pictorii trebuie să învețe asta, fiindcă, mai ales dacă pictezi în ulei, trebuie, de fapt, să pictezi pe un fundal. Țesătorii știu asta, fiindcă, atunci când creezi tipare într-o țesătură, trebuie să țeși și fundalul ~ la fel ca în cazul broderiilor.
Gândiți-vă la orele petrecute pentru a crea un fundal peste o pânză sau într-o țesătură, și devii conștient de el, la fel ca oamenii care au făcut frumoasele covoare orientale. Ei sunt mult mai conștienți de fundal, care constituie o componentă esențială a întregii experiențe. Deci, pe măsură ce devii conștient de acest lucru, observi același lucru pe care-l remarci în muzică și anume că... numai ascultând intervalele existente între tonuri, auzi, de fapt, orice melodie.
Dacă nu auzi intervalele, ești afon și toate notele par să fie același zgomot. Tot ceea ce auzi este un ritm, dar nu auzi nici o melodie. Trebuie să auzi intervalele, deci, drept urmare, observă intervalele dintre oameni, lucrurile care nu sunt spuse, lucrurile care sunt tacite, lucrurile care sunt mai degrabă implicite, decât explicite, în toată viața. Și, apoi, începi să devii conectat. Este foarte important să ai o conexiune în viață... și... să te afli în prezent și în acest mod ți se dezvăluie totul, în esență... observând... lucrurile de care ai uitat.
Mereu ai putea irita oamenii, într-un mod foarte frumos, într-un mod foarte util, pur și simplu spunându-le... „Ce ai uitat ?” „Ei bine, nu știu. Ce-ar fi trebuit să-mi aduc aminte ?” Oh, chiar nu încerc să vă determin să faceți ceva anume. Adică nu este ceva dificil, fiindcă este foarte evident că ați uitat de asta. Vă aduceți aminte, cu ușurință, fiindcă este atât de evident. „Oh, este cel mai dificil lucru din lume, la care m-aș putea gândi !” „Care sunt majoritatea lucrurilor pe care le-am uitat ?” „La naiba, care sunt alea ?” Ei bine, cine crezi că ești ? Cum răspunzi la acea întrebare ? Cine ești tu ?
Vei oferi un nume, spunând „sunt Joe Dox”, „sunt Alan Watts”. Asta nu-i adevărat ! Asta ți-au spus oamenii că ești. Ți-au pus acel nume și te-au învățat să te identifici cu el și să te comporți așa cum era de așteptat să te comporți. Dar nu asta ești tu, știi foarte bine asta. Analizează-ți amintirile, revino în copilăria ta, înainte ca ei să înceapă să-ți spună toate chestiile astea.
Cine ești tu ? Și, dacă vei face asta, vei ști, foarte bine... cine ești... revenind în zilele fericite din trecut. Numai că există o conspirație, despre care tu nu trebuia să afli... fiindcă toată lumea se află în această situație și, dacă o persoană își dă seama de asta, ceilalți se simt un pic ofensați și spun: „Ei bine, cum se face că te crezi atât de grozav ?”
Am perfecționat asta în creștinism, într-un mod foarte inteligent, permițând numai acestui singur individ, să fie recunoscut, ca Dumnezeu încarnat. Și... nimeni altcineva, drept urmare, n-ar putea fi la fel, și, fiindcă el a fost crucificat, convenabil, și s-a ridicat la cer, nu ne va mai deranja, de acum înainte.
Deci... drept urmare, despre toți cei care... ajung să sesizeze cine sunt, cu adevărat, și declară asta, vreodată, în civilizația creștină, oamenii spun: „Cine naiba te crezi, Iisus Hristos ?” Nici măcar Iisus Hristos, n-a spus că era Iisus Hristos și toți l-au pedepsit pentru asta și asta îmi faceți și mie. „Oh”, spun ei, „uită de asta !” Fiindcă este ca și cum cineva vine și compune cea mai grozavă muzică posibilă, iar criticii spun: „Acest om creează cacofonii, este total incompetent !” Ei spun: „Ai citit criticile la adresa lui Beethoven ?” „Ale primei simfonii, când a fost interpretată la Viena ?”
Deci, problema este... că noi... am permis unei singure persoane, unei singure ființe umane... să fie Dumnezeu încarnat... fiindcă am trăit, cu toții, pe baza unei teorii despre univers, în care individul este, pur și simplu, implicat în ceva care i se întâmplă... iar noi credem că acest lucru, care ni se întâmplă, este realitatea, și anume fapte, cu care trebuie să ne confruntăm și să le acceptăm și să le facem față.
Întotdeauna este ceva diferit de tine... nu recunoști asta ca parte integrantă a propriei tale ființe, lucru fără de care, nu poți știi ce înțelegi prin cuvântul „eu”. Dar, în realitate, lucrurile stau astfel, totuși, că, dacă te confrunți cu ele, fiecare dintre noi știe că acel lucru nu este adevărat.
Există, ca să zicem așa, un cotlon al sufletului, al psihicului, în care știm, cu toții, la perfecție... că nu ești, pur și simplu, acest șoricel iresponsabil, care a fost aruncat în această lume... ci că tu creezi, de fapt, această existență... tu o dirijezi... numai că n-o poți admite, exact la fel cum nu poți admite că tu ești responsabil... de modul cum bate propria ta inimă.
Tu spui: „Oh, asta nu depinde de mine !” „Nu-mi controlez eu inima.” Ai vreun control asupra stării tale conștiente ? Știi cum hotărăști ceva anume ? Tu spui: „Intenționez... să-mi iau mâna de pe față și s-o pun pe picior.” Pot face asta, dar nu știu cum naiba se face, de fapt. Deci ceea ce înțelegem prin capacitatea de a exercita un control voluntar, în sensul uzual al cuvântului, arată că nu-l înțelegem deloc.
Deci ai putea spune, într-un mod amuzant, că singurul gen de control pe care-l înțelegi, cu adevărat, este acela când nu-ți folosești voința... fiindcă, pur și simplu, o faci, la fel de ușor cum îți desfaci sau îți închizi pumnul. Știi cum s-o faci ? Desigur că știi cum s-o faci, dar n-o poți exprima în cuvinte și să explici cuiva cum s-o facă. Spui: „Hei, tu nu ești om ?” „Nu știi cum să-ți miști mâna ? Pur și simplu fă-o, prostuțule !”
Dar noi nu ne dăm seama că, exact așa cum știm să facem acest lucru, știm, la fel de bine, cum să facem soarele să lumineze, cum să albăstrim cerul, cum să facem vântul să sufle, cum să facem valuri pe ocean... cum să digerăm hrana... și, aș putea adăuga, cum să fii digerat... de bacterii... și transformat. Așa cum noi ne transformăm fripturile și noi, la rândul nostru, vom fi transformați, dar... tiparul continuă să se desfășoare și depinde, întotdeauna, de tine. Numai că, vezi tu, deții această capacitate minunată... de a te transforma, pe tine însuți, fără să știi că o faci. Drept urmare, te tot surprinzi, pe tine însuți, și, ca atare, continui s-o faci, fiindcă, dacă nu te-ai surprinde, pe tine însuți, nu ai continua s-o faci.
Realitatea este că pari să fii victima lucrurilor pe care nu le înțelegi și că pari să-ți închei viața, de fiecare dată, într-o anihilare numită „moarte”... când tot controlul tău dispare. Este exact starea opusă... aceleia pe care tu o numești „a fi viu”. Asta îți permite să fii viu... numai că, ori de câte ori se întâmplă, pare ceva nou așa cum, de fiecare dată când te naști, pare să fie singura dată când o faci. Dar, desigur, dacă n-ar fi fost așa... n-ai fi făcut-o.
Când hindușii și budiștii... folosesc cuvântul „karma”... semnificația de bază a lui este „acțiune”, din rădăcina sanscrită „kree”, care înseamnă „a face”. Și, drept urmare, există o anumită eroare, în traducerea uzuală a cuvântului „karma”, ca pe o lege a cauzei și a efectului sau ca pe o răzbunare cosmică. Expresia „[...] ce va semăna omul, aceea va și secera (Galateni 6:7)” are un iz occidental, care este puțin cam cauzal.
Modul în care Buddha a formulat asta, a fost puțin cam diferit. „Acesta răsare, acela devine” fiindcă între „acesta” și „acela” există o relație polară... iar explicația completă a noțiunii de „karma”, în filozofia budistă, se numește Pratītyasamutpāda, ceea ce înseamnă... originile interdependente ale tuturor formelor și fazelor vieții. Pratītyasamutpāda... și există 12... legături, am putea spune, în lanțul originilor interdependente... care formează un cerc... iar existența cercului depinde de prezența fiecărei legături în parte.
Dintr-un anumit punct de vedere, în budism, lanțul originilor interdependente este considerat exact ca un lanț, cu alte cuvinte ca pe o formă de constrângere. Configurația, ca să zicem așa, a cercului vicios, în care trăiesc majoritatea oamenilor și ființelor, pe care ei îl denumesc „samsāra”, s-a-m-s-a-r-a „samsāra”, constă din cercul nașterii și al morții, „pavachakra”, roata „pava”, care înseamnă devenire (evoluție). Și, ca atare, învârtindu-ne mereu în cerc, în jocul nesfârșit de-a v-ați ascunselea, este dintr-un anumit punct de vedere o robie, o înrobire prin karma.
Și, dacă ați studiat Bhagavad Gita, care nu este o carte budistă, ci o scriptură hindusă... Krishna... povestitorul din Gita, explică... că omul înțelept este acela... care face ceea ce se numește „nishkāmakarma”, nishkāma, adică n-i-s-h-k-a-m-a, însemnând... o activitate lipsită de pasiune, în sensul că... el acționează fără să vrea să obțină un rezultat... fără... să fie motivat de roadele acțiunii sale... și, ca atare, nu este înrobit de propria sa acțiune.
Poți fi înrobit de samsara, de roata vieții și a morții, cu lanțuri de fier sau cu lanțuri de aur. Când spun lanțuri vorbesc, mai mult sau mai puțin, în termenii hinduismului popular și anume că, dacă faci fapte rele, în această viață, vei obține rezultatele rele data viitoare. Dacă faci fapte bune, în această viață, poate că te vei renaște ca un înger sau ca un călugăr, caz în care vei căpăta o șansă mai bună de a te elibera și, totuși... atât timp cât cauți să obții anumite rezultate... fie ele bune sau rele, continui să fii înrobit.
Deci, modul în care cineva evoluează de parcă s-ar fi eliberat de karma... implică un alt punct de vedere budist... care este, cumva, un mod diferit de-a privi... lanțul originilor interdependente. Este calea pe care japonezii o numesc „jiji muge”, cu alte cuvinte interpenetrarea reciprocă a tuturor lucrurilor și evenimentelor. Astfel încât... ai putea spune, că, de fapt, la cel mai profund nivel al realității, acest întreg cosmos este o manifestare, pe deplin armonioasă și binecuvântată... în care totul se află într-o stare de iluminare deplină și compasiune reciprocă.
Și, ca atare, sarcina disciplinei budiste, hinduse, a meditației, a „Sādhanā”, calea dezvoltării spirituale, este ca fiecare să-și dea seama de asta, să-și dea seama, de fapt, în propria sa existență, și, ca atare, să se sustragă iluziei că universul este un proces fragmentat... conflictual. Dar, mai întâi de toate, trebuie să pricepem noțiunea de karma, că nu trebuie înțeleasă în accepțiunea ei occidentală, ca pe o lege a cauzei și a efectului sau ca pe un fel de sistem de pedeapsă sau ca pe o lege oarecare.
Cuvântul „lege” este cel mai nepotrivit cuvânt posibil, pentru... a descrie concepte din filozofia orientală, indiană și chineză. Cuvântul „dharma” ~ d-h-a-r-m-a ~ se referă, uneori, la doctrina budistă sau la un anumit mod de trai. Când vorbești despre „svadharma” unei persoane, te referi la propria ei funcțiune. Noi vom traduce svadharma ca „vocație”. „Sva” înseamnă același lucru cu latinul „suus”, „propriu”... „dharma” fiind funcțiune, în acest caz, mod de operare, mod de trai, stil de viață, profesiune... afacere... rol. Înseamnă toate acele lucruri și ceea ce „dharma” nu înseamnă, niciodată, este „lege”, deși este tradus, adesea, în acel mod. Fiindcă, vedeți voi, nu obții ideea de lege, până când nu te transferi într-o cultură... în care ordinea se bazează pe ideea de supunere.
În occident, vedeți voi, originea legilor de unde a răsărit ? Din legile mezilor și ale persanilor, legile lui Hammurabi, legile lui Moise... și, mai târziu, legea romană. Singura tradiție legală, solidă, pe care o avem în occident, este dreptul comun britanic, care precede, într-un mod cu totul diferit, orice cod de legi, fiindcă diferența dintre un cod de legi și dreptul comun este că acel cod de legi este formulat de înțelepciunea unui conducător atotputernic, care le spune tuturor cum ar trebui să se poarte și ei trebuie să i se supună... dar dreptul comun a evoluat prin dezbateri... ale anumitor cazuri, în loc să se refere, tot timpul, la principii abstracte, care sunt exprimate în scris.
Iar un bun judecător este un om înțelept, un om cu simțul echității și al corectitudinii, care arbitrează o problemă, care este dezbătută în fața lui, și, din precedentul, pe care-l creează prin deciziile sale, evoluează dreptul comun. Deci acesta este un mod mult mai natural, de a produce o lege. Sistemul codurilor de legi, pe care l-am moștenit din tradițiile noastre religioase cele mai vechi, este o metodă tiranică de a genera legi, prin impunerea lor. Și, ca atare, trebuie să înțelegi că atât în hinduism, cât și în budism, nu există, de fapt, ideea de bază a supunerii, în fața unui anumit conducător.
Cu certitudine, nu în budism și foarte puțin, uneori, în hinduism, dar, chiar și atunci, am făcut o mare confuzie, fiindcă, de exemplu, vorbeam despre Bhagavad Gita, care este tradusă, adesea, ca „Fiul lui Dumnezeu (Lord)” Deci, pentru cuvântul „bhagavad”, din limba sanscrită, „lord” (stăpân) este un echivalent englezesc destul de nepotrivit... fiindcă un stăpân este cel care domnește peste tine. „Bhagavad” este un termen de venerație și respect și iubire. „Fiul celui Preaiubit” ar fi o traducere mult mai bună, într-un fel. Deși nu este tocmai corect, din toate punctele de vedere, noi nu deținem, de fapt, un echivalent pentru acest cuvânt, „bhagavad”.
Deci... deși au existat chiar și în India însăși... domnii tiranice și, deși, „Arthashastra”, ca manual al politicii, oferă sfaturi unui tiran, despre modul de a guverna având o putere absolută, trecând peste această expunere, a unui punct de vedere al unei guvernări foarte machiavelice, ea este sfatul constant, oferit de un înțelept: „Da, asta trebuie să faci pentru a-ți împlini rolul de conducător, dar nu uita că nu vei reuși niciodată. Cu cât încerci mai mult să conduci prin forță, cu atât mai mult vei genera o violență îndreptată împotriva ta și, ca atare, nu te vei putea agăța, niciodată, de puterea și averile tale. Ele întotdeauna se vor îndepărta de tine.”
Deci a existat unul dintre acei mari maharajahi ai Indiei antice, care i-a cerut giuvaergiului să-i facă un inel... care să-i păstreze prosperitatea și să-l ferească de dușmănie. Iar giuvaergiul a scris pe inel: „Totul va trece !” Dar, când se ajunge la ideile profund cosmologice și metafizice, noi nu avem o lege, în accepțiunea orientală și, drept urmare, natura... nu este considerată un sistem aflat în ordine, fiindcă s-ar supune unei porunci.
În Occident... noi am moștenit noțiunea de lege, derivată din acele concepții antice, referitoare la Dumnezeu și a fost chiar transpusă în știință, în care discutăm despre „legi” ale naturii, dar se recunoaște, din ce în ce mai mult, în știință, că ceea ce numim noi „legi ale naturii” nu sunt decât simple constante, observate în comportarea unor lucruri. Și, pentru a putea observa anumite constante, trebuie să analizezi lucrurile într-un cadru constant, cum s-ar zice trebuie să le măsori cu o riglă sau să le compari comportamentul cu comportarea regulată a unui ceas. Dar ceasurile și riglele sunt invenții umane. Ele sunt instrumente de măsură, uzuale, pe care le folosim pentru a compara... ratele de schimb. Putem zice că un ceas măsoară o rată a schimbării.
Este ceva destul de arbitrar... dar noi comparăm, cu mare ușurință... aparatele noastre de măsură a unor constante cu ceea ce face ca lucrurile să se întâmple, de parcă Soarele ar răsări din cauză că este ora șase dimineața. Ăsta este un mod cu totul contrariant de a gândi... și am ajuns să facem aceeași confuzie, când ne imaginăm, de exemplu, că banii înseamnă avere.
Aici deținem o avere fantastică și... deținem posibilitatea tehnologică de a face orice om de pe Pământ... beneficiarul unui venit independent. Nu o putem face, fiindcă oamenii spun: „De unde vor veni banii ?”, fiindcă ei cred că banii creează prosperitate, deși este total pe dos. Tocmai prosperitatea materială este aceea... pentru care banii sunt numai un instrument de măsură a ei, dar oamenii cred că banii trebuie să vină de undeva, precum energia hidroelectrică sau cheresteaua sau fierul și n-o fac, fiindcă banii sunt o invenție a noastră, așa cum am inventat centimetrul.
Așa că vă aduceți aminte de Marea Depresiune... când a fost o criză economică ? Și de ce am avut o criză ? Banii. N-au existat: mai puțină avere, mai puțină energie, mai puține materii prime ca înainte, dar este ca și cum ai construi o casă, într-o bună zi, și ei spun: „Îmi pare rău, nu poți construi casa asta azi, fiindcă nu mai sunt centimetri.” „Cum adică nu mai sunt centimetri ?” „Da, numai centimetri. Nu avem centimetri și cherestea. Da, avem centimetri și metal, avem chiar și rulete, dar este o criză de centimetri, ca atare.” Și oamenii chiar sunt atât de nebuni, încât pot avea o criză economică, fiindcă nu mai au centimetri la dispoziție sau nu mai au dolari. Totul este o aberație.
Dar, vedeți, fiindcă am ajuns să gândim exact pe dos, făcând ca acea coadă metafizică să gudure câinele, făcând ca legea să conducă lucrurile, când de fapt n-o face, fiindcă nu este decât un mod de a măsura ceea ce se întâmplă. Și, ca atare, când aprofundezi budismul, nu mai ajungi să faci acea confuzie, fiindcă lucrurile stau exact pe dos.
Deci suntem martorii unui sistem... în care, ca să revenim la cuvintele budiste, „acesta răsare, acela devine”, ceea ce este un mod de a spune: „Nu poți avea asta, fără aia !” Nu poate exista „aici”, fără „acolo”. N-ai ști ce înseamnă „aici”, dacă n-ai ști unde se află „acolo”. Și noțiunile se nasc împreună, nu apare mai întâi „aici” și, apoi, „acolo” sau mai întâi „acolo” și, apoi, „aici”. Aceste noțiuni se nasc în interdependență, asta fiind semnificația originilor interdependente.
Și, pentru a pricepe ideea de origini interdependente, este la fel de important să pricepi cum sunt legate lucrurile între ele, prin spații și intervale... și să observi, ca atare, că ai tendința să privești viața dintr-un punct de vedere îngust și să observi detalii, să vezi copacii, dar nu și pădurea, să te consideri, pe tine însuți, ca pe ceva oarecum legat... de tot ceea ce se întâmplă și nu ca parte integrantă a tot ceea ce există.
Observi personajul, dar ignori fundalul, dar personajul și fundalul se nasc în interdependență reciprocă. Relația dintre ei este ca cea dintre „acesta” și „acela”. Și, ca atare, chiar că trebuie să ne scoatem din creier noțiunea de cauzalitate, prin noțiunea de cauzalitate înțelegând că... circumstanțele actuale sunt rezultatul unor circumstanțe anterioare... și că, drept urmare, anumite evenimente, care sunt denumite „cauze”, sunt responsabile de desfășurarea evenimentelor ulterioare, numite „efecte”. Și toate acestea sunt un imens exemplu de confuzie totală... fiindcă ceea ce nu se observă sau ceea ce nu este clar, în acel mod de a gândi, este faptul că în natura reală... nu există evenimente separate.
Este ceva surprinzător pentru oameni... dar este destul de ușor să observi că nu există evenimente distincte în natură... fiindcă... poți solicita, foarte simplu: „Hai să luăm ceva ce se numește 'eveniment' !” „Cum îl putem diferenția de alte evenimente” ? Când anume, să zicem, te-ai născut ? Oare te-ai născut la termen ? Sau când doctorul te-a pocnit la fund ? Sau atunci când a tăiat cordonul ombilical ? Sau atunci când ai fost conceput ? Sau când tatăl și mama ta s-au simțit atrași reciproc, prima dată ? Când ai apărut ? Nu există un mod de a decide, decât arbitrar.
Și, din considerente legale, spunem că te-ai născut la termen. Și atunci îți concep astrologii horoscopul personal, exceptând unii astrologi care nu sunt de acord și se folosesc de momentul conceperii și spun: „Acela este adevăratul tău început !” Nu există un adevărat început ! Te poți întoarce oricând de mult în trecut, într-o continuitate inseparabilă. Când anume ești mort, asta este o altă mare dispută. Și poți obține tot felul de idei, în privința asta.
Deci cândva îți vei da seama că un eveniment... este un... termen... al unui calcul teoretic... calcul însemnând modul de a măsura... să zicem, figurile geometrice curbe, reducându-le la un set de puncte distincte și numărându-le. Dar, de fapt, punctele distincte sunt imaginare... fiindcă acea curbă are continuitate și nu se oprește din loc în loc... dar, în calcule, recurgi la acea metodă. Deci, exact așa cum nu există puncte distincte pe o curbă... în același mod nu există evenimente în natură.
Natura... este un... tipar care fluctuează constant. Poți indica numai anumite inflexiuni ale unui tipar, la modul arbitrar. Poți lua în calcul o formațiune convexă, ca pe o inflexiune sau o formațiune concavă, ca pe o inflexiune. Apoi, dacă decizi să oferi numai unei proprietăți convexe titlul de inflexiune, trebuie să ignori zonele concave... și viceversa. Deci, când observi că ceea ce noi numim „evenimente separate”, nu există... devine un nonsens să spui că un eveniment îl provoacă pe celălalt.
Ceea ce vrei să afirmi, de fapt, este că cele două evenimente, despre care spui că sunt legate cauzal, sunt, pur și simplu, două părți ale aceluiași eveniment. Ele sunt conectate reciproc, la fel ca „acesta” și „acela”. Relația dintre ele nu este cauzală... este de reciprocitate... și se dezvoltă în ambele direcții, în timp, fiindcă viitorul, așa-zisele evenimente viitoare... nu sunt decât consecințe, pasive, ale evenimentelor trecute. Dar poți observa, cu ușurință, când, de exemplu, are loc orice proces biologic... că-l poți motiva la fel de bine din viitor în trecut sau din trecut în viitor.
De ce două mamifere au un act sexual ? Nu o fac numai fiindcă le place... ci și fiindcă sunt două sisteme foarte complexe care fac acest lucru, fiindcă astfel se fac copiii. Iar perspectiva apariției unui copil funcționează și invers și creează dorința. Poți raționa în acel mod, altfel fiind ceva prostesc... fiindcă... întreg procesul este unul unitar.
Și când ne exprimăm uman și intenționat: „Mă duc în centru să cumpăr alimente !” atunci evenimentul viitor ar putea fi considerat cauza a ceea ce inițiezi tu, acum, urcându-te în mașină... ca să cumperi alimente. Și dificultatea pe care o avem, în a privi lucrurile în acest mod, este că noi gândim la modul exclusivist, acesta fiind ceea ce se numește dualism, în gândirea hindusă și budistă, iar eliberare înseamnă să te eliberezi de dualism. Deci, când gândești la modul exclusivist, observi... personajele din fundal, ca fiind în mișcare și, ca atare, ca fiind responsabile de acțiunile lor. Dar dacă cineva argumentează contrariul, spune că personajele nu fac decât să urmărească liniile câmpului de forță.
Principiul gravitației să zicem... Suntem, cu toții, ființe umane și suntem concentrați asupra faptului că ne grăbim, cu toții, care încotro, făcând una sau alta... dar nu observăm că suntem, în egală măsură, absorbiți... și că ne deplasăm prin mediu și că răspundem la tot felul de stimuli. Dar nici una dintre opțiuni, nu este cea adecvată. Trebuie să observi că suntem „absorbiți” de tot felul de stimuli, exact în același mod... ca în cazul acțiunilor noastre, aparent voluntare și deliberate... fiindcă ceea ce analizăm noi nu este acest joc al biliardului newtonian, în care bilele se rostogolesc, fiindcă sunt lovite de tacuri.
Noi suntem implicați într-un dans și, de exemplu poți urmări un șarpe... Când un șarpe înoată, nu este nimic mai frumos decât să vezi un șarpe în apă. Minunate mișcări. Dar își ondulează tot trupul, iar ondulările lui pot fi considerate fie convexe, fie concave, fiind orientate într-o direcție sau alta. Deci ce parte a șarpelui se mișcă prima, atunci când se ondulează ? Este foarte ușor să observi asta.
Deci, când noi interacționăm cu voința, cine se mișcă primul, cine inițiază mișcarea ? Voința obiectivă sau voința subiectivă ? Dar ele sunt legate între ele, ca „acesta” și „acela”. Nu poți avea obiect fără subiect sau subiect fără obiect. Nu pot exista cunoștințe, fără cunoscător și asta-i viața: nu există o distincție, reală, între cunoscător și cunoștințele sale.
Există două moduri de-a privi problema, da, două polarități ale unui proces unic, dar cunoscătorul și cunoștințele sunt integrate în cunoaștere și întreaga viață înseamnă cunoaștere, să exiști, să evoluezi. Și, cu alte cuvinte, asta nu înseamnă ceva anume, care funcționează pe principiul că toate se întâmplă, fiindcă cineva urnește asta. Ideea că toate se întâmplă, fiindcă cineva urnește asta este caracteristică gândirii occidentale.
Există un Dumnezeu atotputernic, care este șeful, iar el obligă acest univers să existe și-l urnește și-l pune în mișcare. Și mai bine te-ai supune acelui ghiont, fiindcă el a introdus în joc unii recalcitranți, oferindu-i ființei umane ceea ce ebraicii numesc „yetzer hara”, spiritul rebel, astfel încât să poată juca anumite jocuri, independent. Fiindcă nimic interesant nu s-ar întâmpla, dacă toți s-ar fi supus lui Dumnezeu.
Întreaga lume ar fi ca un lucru neînsuflețit. Deci au trebuit să enunțe asta, pentru a-i putea salva obrazul lui Dumnezeu, de fapt... fiindcă, altminteri, ar putea fi blamat pentru toate dezastrele care s-au întâmplat, în loc să ne putem spune, unii altora, că este vina noastră.
Vizionare Plăcută !
Link 1
Link 2
Linkuri alternative : AICI 1 și AICI 2
Distribuie dacă crezi că poate fi util și pentru semenii tăi !
Cu Lumină în Pace și Iubire !
Paul Marian PolMar
