Succesul filmului What the Bleep Do We Know a
fost doar începutul călătoriei. Mulți români au văzut deja acest film,
deși în mod oficial el nu există în România. Modul în care a circulat
(underground) grăiește el însuși despre setea de cunoaștere a românului,
dar și despre cât de mult era așteptat un asemenea film. Este un film
care zguduie din temelii percepția și atitudinea umană, un film care a
creat fani printre toate nivelurile de receptare, inteligență și
cunoaștere.
Producătorii și scenariștii lui au simțit că trebuia să aducă și „negrul” cuvântului pe albul hârtiei. Alt nivel de receptare și, mai ales, alte posibilități de a aduce alte informații, ori de a le întări pe cele existente în film.
Această carte folosește ideile, conceptele și știința care sondează și scormonește mintea omenească precum minerul într-o mină, dar reprezintă doar un punct de pornire de unde poate începe explorarea în profunzime a noii paradigme. Fizica cuantică a proceselor noastre interioare și granițele exterioare ale universului cunoscut sunt cele ce trebuie re-cunoscute. Desfăcătorul de conserve pentru conștiință este reprezentat de însăși acțiunea de a pune Marile întrebări.
Necesitatea schimbării paradigmei actuale într-una nouă, care să cuprindă conștiința printre factorii care influențează viața și realitatea pe Pământ, pare să fie una din cele mai importante concluzii pe care cititorul o poate avea la finele lecturii acestei cărți senzaționale.
What the Bleep Do We Know? – Ce naiba știm noi, de fapt?! este o carte ce conține o știință uluitoare. Cu ajutorul a mai mult de o duzină de oameni de știință, cercetători renumiți și teoreticieni, pornești într-o călătorie având pe nas ochelarii fizicii cuantice; pornești într-un univers care este mai bizar și mai viu decât ne-am imaginat vreodată. Apoi, ești dus mai departe, la marginea exterioară a graniței cunoașterii noastre științifice despre conștiință, percepție, chimia corpului și structura creierului. Din ce este făcut gândul? Din ce este făcută realitatea? Și, cel mai important, cum poate schimba un gând natura realității?
Această știință ne conduce nu doar în lumea materială, ci într-un tărâm profund al spiritualității. Dacă observația afectează rezultatul, atunci noi nu doar facem parte din univers, ci suntem participanți în el. Dacă gândurile sunt mai mult decât intersecții electrice neuronale întâmplătoare, atunci conștiința este mai mult decât un accident anatomic. Există o putere mai mare, dar este cu adevărat acolo, în afara noastră? Unde este linia de demarcație dintre acolo, afară și aici, înăuntru?
Majoritatea oamenilor preferă să rămână în zona de siguranță decât să intre în astfel de încurcături. Chiar dacă se lovesc direct de o întrebare, mai mult ca sigur vor fugi de ea, își vor ascunde capul în nisip sau își vor găsi repede de lucru cu altceva.
De ce să pui o Mare întrebare? A pune o Mare întrebare este o invitație la aventură, o călătorie spre a descoperi. Este incitant să pornești într-o aventură nouă; există o fericire a libertății, libertatea de a explora teritorii noi.
Așa că, de ce nu punem aceste întrebări? Pentru că, punând întrebări, se deschide ușa către haos, către necunoscut și către imprevizibil. În momentul în care pui o întrebare la care chiar nu știi răspunsul, ți se deschide calea către un tărâm al tuturor posibilităților. Ești dispus să primești un răspuns care ar putea să nu-ți placă sau cu care să nu fii de acord? Dacă te face să te simți incomod sau dacă te depărtează de siguranța pe care ți-ai creat-o pentru tine însuți? Dacă răspunsul nu este ce vrei tu să auzi?
Ca să pui o întrebare nu îți trebuie mușchi, ci curaj.
Cine ce vede!?
Cinci niveluri stabile de procesare ale creierului. Aceasta este tocmai ce ați făcut pentru a „vedea” fiecare din aceste litere. Nu este vorba doar de faptul că ochii au trimis către „voi” niște imagini conținând fiecare literă. Creierul vostru a procesat informațiile vizuale trimise către el de ochi pentru a construi aceste litere. Realizează acest lucru spărgând, reducând impulsurile care ajung la el la forme de bază, la culori și tipare de bază. Apoi, începe acțiunea de potrivire a tiparelor cu amintirile despre lucruri similare stocate deja, asociind acestea cu emoțiile și însemnătatea evenimentelor, legându-le pe toate la un loc într-o singură fotografie ce integrează totul și pe care o trimite lobului frontal de 40 de ori pe secundă. Așa este. Noi nici măcar nu vedem în mod continuu, ci este un fel de film alcătuit din fotograme ce se derulează fulgerător, dar și cu intermitențe.
Aceasta înseamnă că tot ceea ce vedeți este pictat de creierul vostru. El pictează fiecare frunză a fiecărui copac pe care îl vedeți. Pictează conectându-se cu amintirile sau rețelele neuronale ce conțin informații despre frunză, culoare, mărime, formă, punând toate acestea cumva la un loc. Pare foarte scandalos și contrar felului în care ne învârtim prin lume. Cum au ajuns neurofiziologii la această schemă?
Dovada că, de fapt, nu ochii percep, ci creierul, este demonstrată și la un nivel mai puțin dramatic: locul unde nervul optic trece prin globul ocular înspre creier, nu are receptori vizuali. Prin urmare, ne-am aștepta ca, dacă închidem un ochi, să vedem un punct negru în centru. Dar nu se întâmplă așa. Și aceasta pentru că nu ochiul pictează tabloul, ci creierul.
Mai multe informații...
Oamenii de știință au descoperit că dacă măsoară din punct de vedere electric ceea ce iese din creierul unei persoane (folosind RMN sau scannere PET , de exemplu) atunci când privește un obiect și apoi când doar își imaginează acel obiect, în ambele cazuri sunt active aceleași zone ale creierului. Închiderea ochilor și vizualizarea obiectului, produce aceleași tipare ale creierului ca și privirea acelui obiect.
Creierul nu numai că nu distinge între ceea ce vede în mediul înconjurător și ceea ce-și imaginează, dar se pare că nu știe nici diferența dintre acțiunea în sine făcută și acțiunea vizualizată. Acest fapt a fost descoperit pentru prima dată în anii ’30, de Edmund Jacobson, M.D.(creatorul Tehnicii de Relaxare Progresivă pentru reducerea stresului). Când dr. Jacobson a rugat subiecții să vizualizeze acțiuni fizice, a descoperit mișcări foarte subtile musculare care corespundeau cu mișcările mușchilor care ar fi fost implicați în activitatea respectivă. Această informație a fost foarte bine folosită de mulți sportivi, în lumea întreagă.
Adevărul despre percepție
Percepția este un proces complex, cu multe fațete, care începe atunci când neuronii receptori captează o informație din mediul înconjurător și o trimit, sub forma impulsurilor electrice, creierului. Ca toate ființele vii, receptorii noștri sunt limitați. Nu putem vedea lumina infraroșie, nu putem simți câmpurile electromagnetice așa cum fac păsările (folosind aceste informații pentru a naviga). Cu toate acestea, cantitatea de informații care vine prin cele cinci simțuri este uluitoare – undeva în jurul a 400 de miliarde de biți pe secundă.
Evident, nu privim și nu procesăm conștient nimic din toată această cantitate. Cercetătorii spun că numai aproximativ 2000 de biți trec prin conștiința noastră. Așa că, în timp ce creierul trece la treabă „încercând să creeze pentru noi o poveste despre lume”, după cum spune dr. Andrew Newberg, „trebuie să și scape de o mulțime de informații”.
De exemplu, în timp ce citiți aceste cuvinte, chiar dacă simțurile voastre recepționează temperatura din cameră, senzația corpului vostru aflat pe scaun, textura hainelor la nivelul pielii voastre, zgomotul frigiderului și mirosul șamponului pe care l-ați folosit, sunteți mai degrabă inconştienți de toate acestea în timp ce vă concentrați asupra cuvintelor cărții. Dr. Newberg continuă:
„ Creierul trebuie să vadă și să sorteze o cantitate enormă de informații care este inimaginabilă pentru noi. Realizează aceasta inhibând alte lucruri, prin oprirea anumitor răspunsuri și a anumitor informații neuronale de a ajunge în conștiința noastră. Și, făcând astfel, noi ignorăm chiar scaunul pe care stăm. Aceasta este scoaterea din monitor a cunoscutului. Apoi se elimină necunoscutul...
Dacă vedem ceva ce creierul nu poate identifica, ne agățăm de ceva similar. (...) Dacă nu găsim nimic apropiat sau dacă e ceva ce știm că nu este real, dăm la o parte.”
Așa că, de fapt, noi nu percepem realitatea, noi vedem imaginea realității pe care creierul nostru a construit-o pe baza imputurilor senzoriale și a nenumăratelor asocieri extrase din vasta rețea neuronală a creierului. „Depinde de experiențele pe care le-ați avut și felul în care procesați informația, ceea ce creează, cu adevărat, lumea voastră vizuală... Până la urmă, creierul este cel ce percepe realitatea și cel ce creează reprezentarea noastră despre lume”, afirmă dr. Newberg.
Emoții și Percepții
Cercetările doctoriţei Pert la Institutele Naționale de Sănătate (National Institutes of Health) sugerează că nu numai ceea ce credem este real, dar și felul în care simțim despre ceea ce simțurile noastre percep, ceea ce determină dacă și felul în care vom percepe. Ea spune: „Emoțiile noastre decid ce merită atenția noastră... Decizia despre ce devine gând ivit din conștiință și ce rămâne un gând nedigerat, un tipar rămas îngropat adânc în corp, este mediată de receptori.”
După cum spune Joe Dispenza: „Emoțiile sunt menite să stimuleze chimic ceva în memoria pe termen lung. De aceea le avem.” Emoțiile noastre sunt legate/conectate la un nivel inferior al procesării vizuale, undeva în apropierea primului pas. Acest lucru are un sens din punct de vedere al evoluționismului. Dacă mergând pe potecă apare în fața ta un tigru, vei procesa această imagine și vei începe să fugi înainte de a înțelege de ce.
400 de miliarde de biți pe secundă! Chiar și dacă eliminăm lucrurile care sunt nereale (marțienii) și pe cele care sunt „irelevante”(mirosul șamponului), tot rămân o mulțime de biți. Emoțiile dau acestora greutatea și importanța lor relativă. Ele sunt scurtătura către percepție. Ele ne oferă și capacitatea unică de a nu vedea ceea ce nu vrem să vedem.
Paradigmă și percepție
Deci, dacă ne construim realitatea din deja existenta magazie de amintiri, emoții și asocieri, cum am putea percepe ceva nou vreodată?
Cheia este o nouă cunoaștere. Lărgind paradigma, modelul nostru despre ceea ce este real și posibil, adăugăm noi opțiuni listei pe care o păstrează creierul nostru. Țineți cont că acea listă nu este decât o descriere a realității care se bazează pe experiența personală; nu este realitatea însăși. O nouă cunoaștere ne poate deschide mintea către noi tipuri și noi nivele de percepție și experiență.
Este importantă o informație nouă, dar o cunoaștere completă implică atât înțelegerea, cât și experiența. Dacă vrei ca cineva să știe cum este să mănânce o piersică, poți să-i dai informații despre asta – „este zemoasă și dulce și moale...” – dar nu va știi niciodată, cu adevărat, până când nu va mușca din acea piersică. Așa că, pentru a ne lărgi paradigma și a ne deschide către o viață mai bună, ne trebuie și experiențe noi.
De exemplu, când a fost ultima oară când ați făcut ceva atât de inimaginabil încât, rămânând cu gura căscată, să spuneți: „nu pot să cred că am făcut asta!” ?
În Călătorie către Ixtlan, Carlos Castaneda amintește una din lecțiile lui Don Juan: a te pândi pe tine însuți. Cu alte cuvinte, a-ți învăța propriile obiceiuri ca și când ai studia pe altcineva, astfel încât să te poți surprinde atunci când faci ceva ce este un obicei și să schimbi, făcând ceva complet nou. Dar ne întoarcem la vechile întrebări: dacă percepi numai ceea ce știi, cum vei putea percepe vreodată ceva nou? Dacă te creezi pe tine, cum vei putea crea un nou tine?
Odată ce s-a înțeles că noi putem experimenta viața în limitele cunoscutului, a ceea ce cunoaștem deja, devine evident că, dacă ne dorim o viață mai bogată, dacă dorim mai multe oportunități de dezvoltare, realizare și fericire, atunci avem nevoie să facem o mișcare puternică în noi înșine, punându-ne mari întrebări, experimentând noi emoții și adunând mai multe informații/date în rețelele noastre neuronale.
Noi ne creăm lumea
Concluzia, cel puțin atât cât a putut știința să realizeze până acum, este următoarea: Noi creăm lumea pe care o percepem. Când deschid ochii și privesc în jur, nu văd „lumea”, ci lumea pe care echipamentul uman senzorial este capabil s-o vadă, lumea pe care sistemul meu de credințe îmi permite s-o văd și lumea pe care emoțiile mele vor sau nu s-o vadă.
Cu toate că respingem această noțiune și vrem să credem că există o „lume reală” pe care o putem percepe cu toții și asupra căreia să cădem de acord, de fapt, deseori oamenii – și poate că întotdeauna – au o percepție cu totul diferită a acelorași lucruri. De exemplu, când este descrisă o crimă de către mai mulți martori (ca în filmul japonez Rashomon), versiunile despre „ce anume s-a întâmplat de fapt” diferă mult – nu numai în ceea ce privește detaliile, dar chiar și în privința înfățișării (cum ar fi culoarea părului, înălțimea, îmbrăcămintea) atât a victimei, cât și a criminalului. Fiecare martor crede că el sau ea deține povestea adevărată, dar ceea ce dețin cu adevărat este propria lor percepție despre ceea ce s-a întâmplat.
Noi ne creăm lumea mereu în miliarde de feluri. Din punct de vedere științific, vederea și percepția sunt cele mai evidente și demonstrabile modalități prin care facem astfel. Marea întrebare este: totul se oprește aici? Este aceasta limita până la care afectăm lumea pe care o vedem?
Un pas mai departe
Ca nu cumva să credeți că știința a ajuns la capitolul descurcării ițelor misterului vederii, hai să ne aruncăm mai jos în știți-voi-care-gaură (rabbit hole).
Karl Pribram a revoluționat felul în care gândesc oamenii despre creier prin afirmația că acesta este esențialmente holografic. Karl Pribram a afirmat că procesările sunt răspândite în tot creierul și că, întocmai ca o hologramă, fiecare parte conține întregul. Acest lucru a fost suficient de ciudat în sine, dar apoi Karl Pribram a aplicat acest model felului în care percepem. El a spus că universul este, în esență, holografic și că singurul motiv pentru care noi simțim că suntem „în” realitate, în loc să „percepem” doar realitatea, este faptul că acest creier se conectează holografic cu acel „acolo, afară” (caz în care timpul și spațiul dispar) și astfel percepția noastră nu este doar procesată în creier, ci mutându-se în afara creierului, interacționează cu „acolo, afară”(spațiul cosmic).
De aceea, indiferent de cât de bună este realitatea virtuală, nu vă va convinge niciodată că sunteți „în” acea realitate.
Dar dacă realitatea este holografică, este posibil să o percepem direct? Simțurile noastre sunt limitate; sunt ca formele de tăiat biscuiți presând realitatea. Cu toate acestea, întâlnim exploratori în conștiință relatând că este posibil să experimentăm lumea complet, direct, întregul univers și o boabă de nisip, totul deodată. Și din acel punct de vedere, totul – tot ceea ce percepem prin simțurile noastre – este maya, iluzie. Deci, nu este vorba decât de punctul de vedere, de perspectivă.
Dorința și pasiunea - prieteni sau dușmani?
Dorința și pasiunea alimentează evoluția și schimbarea. Dr. Dispenza spune: „trebuie să ai disponibilitatea și pasiunea de a ieși din propriile limite de confort”. Cu siguranță, această scenă din viața lui Iisus e una de pasiune: ” Și, făcându-Și un bici din ștreanguri, i-a scos pe toți afară din templu, și oile și boii, și schimbătorilor le-a vărsat banii și le-a răsturnat mesele.”(Ioan 2:15).
Când analizăm o dorință dată, e important să facem două lucruri: să nu judecăm și să fim sinceri cu privire la adevăratul obiect al dorinței. Pentru a examina cu claritate o dorință, orice tendință de a judeca trebuie să dispară, deoarece nu reprezintă altceva decât o etichetare a respectivei dorințe ca fiind rea, fapt ce o trimite în mecanismul respingerii. Dorința apare. Cineva îți ia fața pe autostradă, pentru un moment dorința ta este să ai un tun cu laser cu ajutorul căruia să-l spulberi de pe drum. Dacă te simți groaznic și rușinat, atunci ai toate șansele ca motivul mâniei tale să nu fie niciodată descoperit.
Cât privește adevăratul motiv al dorinței, iată un exemplu: cineva candidează pentru o funcție publică dorindu-și puterea. Dar, foarte adesea, oamenii încep să se simtă vinovați cu privire la adevăratul motiv al dorinței lor și intră într-un dans al declarațiilor în care afirmă că doresc să-i ajute pe cetățeni - când ei, de fapt, vor să experimenteze sentimentul puterii. Și cine poate spune că pentru ei acest lucru nu reprezintă un pas înainte pe scara evoluției? Sau vor afirma poate că-și doresc puterea pentru a contrabalansa un sentiment adânc de insecurirtate și lipsă a valorii. În acest caz, obținerea puterii nu le va aduce nici un beneficiu.
Există și un motiv foarte pragmatic pentru care e imperativ să ajungem la rădăcina dorinței. Manifestarea! Așa cum a menționat Bill Tiller, vă doriți o concentrare a minții asupra unui singur punct. Dacă adevărata dorință este dublată de una corectă din punct de vedere politic sau o dorință are o alta la baza sa, înseamnă că sunt activate două rețele neurale. Iar odată ajunși în acest punct, e vorba de o diviziune ce nu poate fi rezolvată prin intenție. Dar, înainte de aceasta, se pune marea întrebare: oare ce dorință din alaiul nesfârșit (sau care, cel puțin, pare astfel) va trebui să fie activată?
Alegerea
Cineva este în fața unei alegeri. Dar oare cine alege de fapt? Din rațiuni de simplitate, să zicem că e vorba de una din două entități. Una e personalitatea, iar cealaltă sinele transcedental. Acest mod de organizare al celor două aspecte ale noastre ne duce înapoi la separarea ego/Dumnezeu, materie/spirit. Știm că dacă personalitatea e cea care face alegerea, aceasta va proveni din rețelele neurale preexistente, însemnând experiențe și emoții trecute, ca și dependențele față de acestea. Într-un asemenea caz, pe butonul declanșare am putea lipi eticheta repetiție. Și mai adesea, această alegere provine dintr-o decizie inconștientă, așa cum se întâmplă cu animalele de laborator care continuă să apese pe pârghia peptidelor.
Adevăratul buton declanșator provine din zona spirituală. În acest caz, alegerea nu este motivată de trecut, ci de transformarea necunoscutului în cunoscut - adică de evoluție. Având în vedere acestea, apare o întrebare interesantă – cum putem ști, în fața unei dorințe trezite, dacă aceasta este bazată pe ego sau pe suflet? Mai cu seamă dacă luăm în considerare faptul că dorințele provenite din zona spirituală sunt puțin mai ciudate, mai stranii în comparație cu rutina noastră cotidiană.
Există unele exemple importante ale acestui fapt în istoriile studenților și învățătorilor spirituali. În multe relații de acest tip, învățătorul este vocea naturii spirituale adormite a studentului. Ideea fundamentală a acestui fapt este că dacă ar lucra singur, studentului i-ar lua mii de ani până să-și audă propria voce interioară, așa că i-o comunică învățătorul. În mod obișnuit, noi credem că războiul este rău, nu-i așa? Dar în exemplul lui Krishna, el conduce carul de război al lui Arjuna, spunându-i că sarcina lui spirituală este să meargă și să lupte.
Un alt exemplu este o poveste buddhistă despre Marpa și Milarepa, care construiesc o uriașă casă de piatră. După ce o finalizează, Marpa îi cere lui Milarepa să pună fiecare piatră înapoi de unde a luat-o, deconstruind întreaga casă. Acest lucru sună nebunesc, dar nici pe departe atât de mult ca faptul că au repetat acest dans de încă patru ori.
Don Juan l-a pus pe studentul său Carlos Castaneda, astăzi un autor celebru, să mănânce la cină hamburgeri timp de luni de zile. Oare Don Juan credea în iluminarea prin hamburgeri și cartofi prăjiți? După câteva luni, o femeie tânără și frumoasă a intrat căutându-l pe Carlos. Acesta a rămas tăcut până când o limuzină elegantă a oprit. Femeia a spus: „E Carlos”, moment în care Carlos a realizat că, de fapt, căuta faima, iar în acea clipă și-a înțeles adevărata natură.
Foarte adesea, vocile provenite din partea transcedentală conduc la o transformare pe care nimeni n-ar fi crezut-o posibilă. Iată de ce este atât de important să nu judecăm dorințele, ci să le examinăm atent înainte de a alege. Și, în plus, mai e și alegerea.
Iată ce ne spune Dr. Pert: „Liberul arbitru se găsește în cortexul nostru frontal, iar noi ne putem antrena să facem alegeri mai inteligente și să fim conștienți de alegerile pe care le facem. Ei bine, eu cred că acest lucru reclamă exercițiu, diferite feluri de exerciții. Putem merge la sală pentru a ne întări bicepșii sau ne putem antrena cortexul frontal recurgând la yoga, meditație și alte practici”.
Așadar, cine alege? Desigur, noi o facem, dar ajungem din nou într-un punct în care ne întoarcem la întrebarea: cine sunt eu? Ce aspect al nostru alege (personalitate/ego sau spiritul transcedental)? Din punct de vedere neurologic, se pare că întrebarea poate fi reformulată astfel: oare alegerea provine dintr-o rețea neurală existentă sau din cortexul frontal? Profităm de avantajul oferit de caracterul cuantic aleatoriu, ce ne permite să alegem ceva nou, sau suntem un dispozitiv mecanic, ce acționează întotdeauna pe baza unor condiții preexistente (vechi)?
Și ne întoarcem încă o dată la întrebarea: în ce lume trăim? într-un univers viu, organic și interconectat sau într-unul divizat și imobil?
Noi alegem.
Intenția
Iar de cealaltă parte a alegerii e acțiunea! Când dr.Tiller și-a desfășurat cercetarea cu privire la capacitatea intenției de a influența sistemele fizice, el a folosit „patru meditatori foarte bine calificați”. După cum sugerează dr. Pert, această abilitate de a mânui intenția este un talent ce poate fi dezvoltat. Dr. Tiller adaugă cu privire la abilitatea de a focaliza intenția: ”Acesta e motivul pentru care unele învățături oculte străvechi învățau oamenii să se concentreze asupra unei flăcări. În acest fel înveți să îți aduci atenția pe un canal foarte îngust, astfel încât densitatea energetică devine mai mare”.
În acest punct vorbim tot despre crearea realității. Dar acum este vorba de motivul pentru care creăm ceea ce suntem, de nivelurile de la care creăm și de modul în care facem aceste creații mai conștiente și mai puternice. Se pare că extraordinarul nostru creier este conectat cu lobul frontal tocmai în acest scop. Dr. Dispenza spune:
" O decizie care i-ar lua unui câine în mod literal mii de ani, poate fi rezolvată de ființa umană în numai câteva momente, datorită dimensiunilor mai mari ale lobului frontal."
Am vorbit așadar despre motivul pentru care dorința e necesară și nu întotdeauna „rea”. Și iată de ce: pentru a aduce în realitate sănătatea, bogăția și fericirea trebuie să luăm decizii și să ne aliniem la ele prin intenție. Iar dacă încă simțiți o legătură imperfectă cu aceste lucruri, Ledwith ne explică mai departe: „Și de ce nu pot atinge aceste lucruri? În esență, din cauza lipsei concentrării. Nu putem sta concentrați, mintea umblă încolo și-ncoace, iar noi suntem prea puternic racordați la vibrațiile planului material”. Aici e aici. Pentru ca intenția să funcționeze cu adevărat, ea trebuie să fie focalizată - dar lumea în care trăim ne solicită permanent atenția. Se cheltuiesc miliarde de dolari pentru a atrage atenția oamenilor. (Iar termenul operativ este cheltuiesc). E o dilemă reală, observă dr. Dispenza, că „majoritatea oamenilor se opresc deoarece caută rezultatele după un efort foarte mic, iar când nu le văd renunță imediat la respectiva posibilitate. Totuși, potențialul există și după momentul în care ei se opresc. Suntem foarte leneși ca ființe umane. Trăim într-o lume convențională și dacă nu primim imediat exact ceea ce dorim, devenim nerăbdători”.
Dar, desigur, nu putem arunca vina pentru lipsa noastră de concentrare asupra lumii. Aceasta e o mentalitate de victimă. Mai degrabă, pentru a obține o intenție bună, trebuie să ne dorim acest lucru și să luăm deciziile necesare dezvoltării ei. E vorba, de fapt, despre o reacție în lanț cu rezultate extraordinare.
În capitolul dedicat creierului cuantic se vorbește despre efectul Zeno - ce presupune că realitatea este influențată atunci când cineva se concentrează continuu asupra aceleiași intenții direcționate spre lumea cuantică. Pentru a-l cita din nou pe Henry Stapp, „în virtutea legilor cuantice ale mișcării, o intenție puternică manifestată printr-o mare rapiditate a actelor intenționale similare va tinde să mențină modelul asociat al acțiunii.” Așadar, nu e suficient să avem o intenție și să mergem la cinema, căci ceea ce numim magic se poate întâmpla numai printr-o dorință și o focalizare repetate.
Prima parte
Producătorii și scenariștii lui au simțit că trebuia să aducă și „negrul” cuvântului pe albul hârtiei. Alt nivel de receptare și, mai ales, alte posibilități de a aduce alte informații, ori de a le întări pe cele existente în film.
Această carte folosește ideile, conceptele și știința care sondează și scormonește mintea omenească precum minerul într-o mină, dar reprezintă doar un punct de pornire de unde poate începe explorarea în profunzime a noii paradigme. Fizica cuantică a proceselor noastre interioare și granițele exterioare ale universului cunoscut sunt cele ce trebuie re-cunoscute. Desfăcătorul de conserve pentru conștiință este reprezentat de însăși acțiunea de a pune Marile întrebări.
Necesitatea schimbării paradigmei actuale într-una nouă, care să cuprindă conștiința printre factorii care influențează viața și realitatea pe Pământ, pare să fie una din cele mai importante concluzii pe care cititorul o poate avea la finele lecturii acestei cărți senzaționale.
What the Bleep Do We Know? – Ce naiba știm noi, de fapt?! este o carte ce conține o știință uluitoare. Cu ajutorul a mai mult de o duzină de oameni de știință, cercetători renumiți și teoreticieni, pornești într-o călătorie având pe nas ochelarii fizicii cuantice; pornești într-un univers care este mai bizar și mai viu decât ne-am imaginat vreodată. Apoi, ești dus mai departe, la marginea exterioară a graniței cunoașterii noastre științifice despre conștiință, percepție, chimia corpului și structura creierului. Din ce este făcut gândul? Din ce este făcută realitatea? Și, cel mai important, cum poate schimba un gând natura realității?
Această știință ne conduce nu doar în lumea materială, ci într-un tărâm profund al spiritualității. Dacă observația afectează rezultatul, atunci noi nu doar facem parte din univers, ci suntem participanți în el. Dacă gândurile sunt mai mult decât intersecții electrice neuronale întâmplătoare, atunci conștiința este mai mult decât un accident anatomic. Există o putere mai mare, dar este cu adevărat acolo, în afara noastră? Unde este linia de demarcație dintre acolo, afară și aici, înăuntru?
Majoritatea oamenilor preferă să rămână în zona de siguranță decât să intre în astfel de încurcături. Chiar dacă se lovesc direct de o întrebare, mai mult ca sigur vor fugi de ea, își vor ascunde capul în nisip sau își vor găsi repede de lucru cu altceva.
De ce să pui o Mare întrebare? A pune o Mare întrebare este o invitație la aventură, o călătorie spre a descoperi. Este incitant să pornești într-o aventură nouă; există o fericire a libertății, libertatea de a explora teritorii noi.
Așa că, de ce nu punem aceste întrebări? Pentru că, punând întrebări, se deschide ușa către haos, către necunoscut și către imprevizibil. În momentul în care pui o întrebare la care chiar nu știi răspunsul, ți se deschide calea către un tărâm al tuturor posibilităților. Ești dispus să primești un răspuns care ar putea să nu-ți placă sau cu care să nu fii de acord? Dacă te face să te simți incomod sau dacă te depărtează de siguranța pe care ți-ai creat-o pentru tine însuți? Dacă răspunsul nu este ce vrei tu să auzi?
Ca să pui o întrebare nu îți trebuie mușchi, ci curaj.
Cine ce vede!?
Cinci niveluri stabile de procesare ale creierului. Aceasta este tocmai ce ați făcut pentru a „vedea” fiecare din aceste litere. Nu este vorba doar de faptul că ochii au trimis către „voi” niște imagini conținând fiecare literă. Creierul vostru a procesat informațiile vizuale trimise către el de ochi pentru a construi aceste litere. Realizează acest lucru spărgând, reducând impulsurile care ajung la el la forme de bază, la culori și tipare de bază. Apoi, începe acțiunea de potrivire a tiparelor cu amintirile despre lucruri similare stocate deja, asociind acestea cu emoțiile și însemnătatea evenimentelor, legându-le pe toate la un loc într-o singură fotografie ce integrează totul și pe care o trimite lobului frontal de 40 de ori pe secundă. Așa este. Noi nici măcar nu vedem în mod continuu, ci este un fel de film alcătuit din fotograme ce se derulează fulgerător, dar și cu intermitențe.
Aceasta înseamnă că tot ceea ce vedeți este pictat de creierul vostru. El pictează fiecare frunză a fiecărui copac pe care îl vedeți. Pictează conectându-se cu amintirile sau rețelele neuronale ce conțin informații despre frunză, culoare, mărime, formă, punând toate acestea cumva la un loc. Pare foarte scandalos și contrar felului în care ne învârtim prin lume. Cum au ajuns neurofiziologii la această schemă?
Dovada că, de fapt, nu ochii percep, ci creierul, este demonstrată și la un nivel mai puțin dramatic: locul unde nervul optic trece prin globul ocular înspre creier, nu are receptori vizuali. Prin urmare, ne-am aștepta ca, dacă închidem un ochi, să vedem un punct negru în centru. Dar nu se întâmplă așa. Și aceasta pentru că nu ochiul pictează tabloul, ci creierul.
Mai multe informații...
Oamenii de știință au descoperit că dacă măsoară din punct de vedere electric ceea ce iese din creierul unei persoane (folosind RMN sau scannere PET , de exemplu) atunci când privește un obiect și apoi când doar își imaginează acel obiect, în ambele cazuri sunt active aceleași zone ale creierului. Închiderea ochilor și vizualizarea obiectului, produce aceleași tipare ale creierului ca și privirea acelui obiect.
Creierul nu numai că nu distinge între ceea ce vede în mediul înconjurător și ceea ce-și imaginează, dar se pare că nu știe nici diferența dintre acțiunea în sine făcută și acțiunea vizualizată. Acest fapt a fost descoperit pentru prima dată în anii ’30, de Edmund Jacobson, M.D.(creatorul Tehnicii de Relaxare Progresivă pentru reducerea stresului). Când dr. Jacobson a rugat subiecții să vizualizeze acțiuni fizice, a descoperit mișcări foarte subtile musculare care corespundeau cu mișcările mușchilor care ar fi fost implicați în activitatea respectivă. Această informație a fost foarte bine folosită de mulți sportivi, în lumea întreagă.
Adevărul despre percepție
Percepția este un proces complex, cu multe fațete, care începe atunci când neuronii receptori captează o informație din mediul înconjurător și o trimit, sub forma impulsurilor electrice, creierului. Ca toate ființele vii, receptorii noștri sunt limitați. Nu putem vedea lumina infraroșie, nu putem simți câmpurile electromagnetice așa cum fac păsările (folosind aceste informații pentru a naviga). Cu toate acestea, cantitatea de informații care vine prin cele cinci simțuri este uluitoare – undeva în jurul a 400 de miliarde de biți pe secundă.
Evident, nu privim și nu procesăm conștient nimic din toată această cantitate. Cercetătorii spun că numai aproximativ 2000 de biți trec prin conștiința noastră. Așa că, în timp ce creierul trece la treabă „încercând să creeze pentru noi o poveste despre lume”, după cum spune dr. Andrew Newberg, „trebuie să și scape de o mulțime de informații”.
De exemplu, în timp ce citiți aceste cuvinte, chiar dacă simțurile voastre recepționează temperatura din cameră, senzația corpului vostru aflat pe scaun, textura hainelor la nivelul pielii voastre, zgomotul frigiderului și mirosul șamponului pe care l-ați folosit, sunteți mai degrabă inconştienți de toate acestea în timp ce vă concentrați asupra cuvintelor cărții. Dr. Newberg continuă:
„ Creierul trebuie să vadă și să sorteze o cantitate enormă de informații care este inimaginabilă pentru noi. Realizează aceasta inhibând alte lucruri, prin oprirea anumitor răspunsuri și a anumitor informații neuronale de a ajunge în conștiința noastră. Și, făcând astfel, noi ignorăm chiar scaunul pe care stăm. Aceasta este scoaterea din monitor a cunoscutului. Apoi se elimină necunoscutul...
Dacă vedem ceva ce creierul nu poate identifica, ne agățăm de ceva similar. (...) Dacă nu găsim nimic apropiat sau dacă e ceva ce știm că nu este real, dăm la o parte.”
Așa că, de fapt, noi nu percepem realitatea, noi vedem imaginea realității pe care creierul nostru a construit-o pe baza imputurilor senzoriale și a nenumăratelor asocieri extrase din vasta rețea neuronală a creierului. „Depinde de experiențele pe care le-ați avut și felul în care procesați informația, ceea ce creează, cu adevărat, lumea voastră vizuală... Până la urmă, creierul este cel ce percepe realitatea și cel ce creează reprezentarea noastră despre lume”, afirmă dr. Newberg.
Emoții și Percepții
Cercetările doctoriţei Pert la Institutele Naționale de Sănătate (National Institutes of Health) sugerează că nu numai ceea ce credem este real, dar și felul în care simțim despre ceea ce simțurile noastre percep, ceea ce determină dacă și felul în care vom percepe. Ea spune: „Emoțiile noastre decid ce merită atenția noastră... Decizia despre ce devine gând ivit din conștiință și ce rămâne un gând nedigerat, un tipar rămas îngropat adânc în corp, este mediată de receptori.”
După cum spune Joe Dispenza: „Emoțiile sunt menite să stimuleze chimic ceva în memoria pe termen lung. De aceea le avem.” Emoțiile noastre sunt legate/conectate la un nivel inferior al procesării vizuale, undeva în apropierea primului pas. Acest lucru are un sens din punct de vedere al evoluționismului. Dacă mergând pe potecă apare în fața ta un tigru, vei procesa această imagine și vei începe să fugi înainte de a înțelege de ce.
400 de miliarde de biți pe secundă! Chiar și dacă eliminăm lucrurile care sunt nereale (marțienii) și pe cele care sunt „irelevante”(mirosul șamponului), tot rămân o mulțime de biți. Emoțiile dau acestora greutatea și importanța lor relativă. Ele sunt scurtătura către percepție. Ele ne oferă și capacitatea unică de a nu vedea ceea ce nu vrem să vedem.
Paradigmă și percepție
Deci, dacă ne construim realitatea din deja existenta magazie de amintiri, emoții și asocieri, cum am putea percepe ceva nou vreodată?
Cheia este o nouă cunoaștere. Lărgind paradigma, modelul nostru despre ceea ce este real și posibil, adăugăm noi opțiuni listei pe care o păstrează creierul nostru. Țineți cont că acea listă nu este decât o descriere a realității care se bazează pe experiența personală; nu este realitatea însăși. O nouă cunoaștere ne poate deschide mintea către noi tipuri și noi nivele de percepție și experiență.
Este importantă o informație nouă, dar o cunoaștere completă implică atât înțelegerea, cât și experiența. Dacă vrei ca cineva să știe cum este să mănânce o piersică, poți să-i dai informații despre asta – „este zemoasă și dulce și moale...” – dar nu va știi niciodată, cu adevărat, până când nu va mușca din acea piersică. Așa că, pentru a ne lărgi paradigma și a ne deschide către o viață mai bună, ne trebuie și experiențe noi.
De exemplu, când a fost ultima oară când ați făcut ceva atât de inimaginabil încât, rămânând cu gura căscată, să spuneți: „nu pot să cred că am făcut asta!” ?
În Călătorie către Ixtlan, Carlos Castaneda amintește una din lecțiile lui Don Juan: a te pândi pe tine însuți. Cu alte cuvinte, a-ți învăța propriile obiceiuri ca și când ai studia pe altcineva, astfel încât să te poți surprinde atunci când faci ceva ce este un obicei și să schimbi, făcând ceva complet nou. Dar ne întoarcem la vechile întrebări: dacă percepi numai ceea ce știi, cum vei putea percepe vreodată ceva nou? Dacă te creezi pe tine, cum vei putea crea un nou tine?
Odată ce s-a înțeles că noi putem experimenta viața în limitele cunoscutului, a ceea ce cunoaștem deja, devine evident că, dacă ne dorim o viață mai bogată, dacă dorim mai multe oportunități de dezvoltare, realizare și fericire, atunci avem nevoie să facem o mișcare puternică în noi înșine, punându-ne mari întrebări, experimentând noi emoții și adunând mai multe informații/date în rețelele noastre neuronale.
Noi ne creăm lumea
Concluzia, cel puțin atât cât a putut știința să realizeze până acum, este următoarea: Noi creăm lumea pe care o percepem. Când deschid ochii și privesc în jur, nu văd „lumea”, ci lumea pe care echipamentul uman senzorial este capabil s-o vadă, lumea pe care sistemul meu de credințe îmi permite s-o văd și lumea pe care emoțiile mele vor sau nu s-o vadă.
Cu toate că respingem această noțiune și vrem să credem că există o „lume reală” pe care o putem percepe cu toții și asupra căreia să cădem de acord, de fapt, deseori oamenii – și poate că întotdeauna – au o percepție cu totul diferită a acelorași lucruri. De exemplu, când este descrisă o crimă de către mai mulți martori (ca în filmul japonez Rashomon), versiunile despre „ce anume s-a întâmplat de fapt” diferă mult – nu numai în ceea ce privește detaliile, dar chiar și în privința înfățișării (cum ar fi culoarea părului, înălțimea, îmbrăcămintea) atât a victimei, cât și a criminalului. Fiecare martor crede că el sau ea deține povestea adevărată, dar ceea ce dețin cu adevărat este propria lor percepție despre ceea ce s-a întâmplat.
Noi ne creăm lumea mereu în miliarde de feluri. Din punct de vedere științific, vederea și percepția sunt cele mai evidente și demonstrabile modalități prin care facem astfel. Marea întrebare este: totul se oprește aici? Este aceasta limita până la care afectăm lumea pe care o vedem?
Un pas mai departe
Ca nu cumva să credeți că știința a ajuns la capitolul descurcării ițelor misterului vederii, hai să ne aruncăm mai jos în știți-voi-care-gaură (rabbit hole).
Karl Pribram a revoluționat felul în care gândesc oamenii despre creier prin afirmația că acesta este esențialmente holografic. Karl Pribram a afirmat că procesările sunt răspândite în tot creierul și că, întocmai ca o hologramă, fiecare parte conține întregul. Acest lucru a fost suficient de ciudat în sine, dar apoi Karl Pribram a aplicat acest model felului în care percepem. El a spus că universul este, în esență, holografic și că singurul motiv pentru care noi simțim că suntem „în” realitate, în loc să „percepem” doar realitatea, este faptul că acest creier se conectează holografic cu acel „acolo, afară” (caz în care timpul și spațiul dispar) și astfel percepția noastră nu este doar procesată în creier, ci mutându-se în afara creierului, interacționează cu „acolo, afară”(spațiul cosmic).
De aceea, indiferent de cât de bună este realitatea virtuală, nu vă va convinge niciodată că sunteți „în” acea realitate.
Dar dacă realitatea este holografică, este posibil să o percepem direct? Simțurile noastre sunt limitate; sunt ca formele de tăiat biscuiți presând realitatea. Cu toate acestea, întâlnim exploratori în conștiință relatând că este posibil să experimentăm lumea complet, direct, întregul univers și o boabă de nisip, totul deodată. Și din acel punct de vedere, totul – tot ceea ce percepem prin simțurile noastre – este maya, iluzie. Deci, nu este vorba decât de punctul de vedere, de perspectivă.
Dorința și pasiunea - prieteni sau dușmani?
Dorința și pasiunea alimentează evoluția și schimbarea. Dr. Dispenza spune: „trebuie să ai disponibilitatea și pasiunea de a ieși din propriile limite de confort”. Cu siguranță, această scenă din viața lui Iisus e una de pasiune: ” Și, făcându-Și un bici din ștreanguri, i-a scos pe toți afară din templu, și oile și boii, și schimbătorilor le-a vărsat banii și le-a răsturnat mesele.”(Ioan 2:15).
Când analizăm o dorință dată, e important să facem două lucruri: să nu judecăm și să fim sinceri cu privire la adevăratul obiect al dorinței. Pentru a examina cu claritate o dorință, orice tendință de a judeca trebuie să dispară, deoarece nu reprezintă altceva decât o etichetare a respectivei dorințe ca fiind rea, fapt ce o trimite în mecanismul respingerii. Dorința apare. Cineva îți ia fața pe autostradă, pentru un moment dorința ta este să ai un tun cu laser cu ajutorul căruia să-l spulberi de pe drum. Dacă te simți groaznic și rușinat, atunci ai toate șansele ca motivul mâniei tale să nu fie niciodată descoperit.
Cât privește adevăratul motiv al dorinței, iată un exemplu: cineva candidează pentru o funcție publică dorindu-și puterea. Dar, foarte adesea, oamenii încep să se simtă vinovați cu privire la adevăratul motiv al dorinței lor și intră într-un dans al declarațiilor în care afirmă că doresc să-i ajute pe cetățeni - când ei, de fapt, vor să experimenteze sentimentul puterii. Și cine poate spune că pentru ei acest lucru nu reprezintă un pas înainte pe scara evoluției? Sau vor afirma poate că-și doresc puterea pentru a contrabalansa un sentiment adânc de insecurirtate și lipsă a valorii. În acest caz, obținerea puterii nu le va aduce nici un beneficiu.
Există și un motiv foarte pragmatic pentru care e imperativ să ajungem la rădăcina dorinței. Manifestarea! Așa cum a menționat Bill Tiller, vă doriți o concentrare a minții asupra unui singur punct. Dacă adevărata dorință este dublată de una corectă din punct de vedere politic sau o dorință are o alta la baza sa, înseamnă că sunt activate două rețele neurale. Iar odată ajunși în acest punct, e vorba de o diviziune ce nu poate fi rezolvată prin intenție. Dar, înainte de aceasta, se pune marea întrebare: oare ce dorință din alaiul nesfârșit (sau care, cel puțin, pare astfel) va trebui să fie activată?
Alegerea
Cineva este în fața unei alegeri. Dar oare cine alege de fapt? Din rațiuni de simplitate, să zicem că e vorba de una din două entități. Una e personalitatea, iar cealaltă sinele transcedental. Acest mod de organizare al celor două aspecte ale noastre ne duce înapoi la separarea ego/Dumnezeu, materie/spirit. Știm că dacă personalitatea e cea care face alegerea, aceasta va proveni din rețelele neurale preexistente, însemnând experiențe și emoții trecute, ca și dependențele față de acestea. Într-un asemenea caz, pe butonul declanșare am putea lipi eticheta repetiție. Și mai adesea, această alegere provine dintr-o decizie inconștientă, așa cum se întâmplă cu animalele de laborator care continuă să apese pe pârghia peptidelor.
Adevăratul buton declanșator provine din zona spirituală. În acest caz, alegerea nu este motivată de trecut, ci de transformarea necunoscutului în cunoscut - adică de evoluție. Având în vedere acestea, apare o întrebare interesantă – cum putem ști, în fața unei dorințe trezite, dacă aceasta este bazată pe ego sau pe suflet? Mai cu seamă dacă luăm în considerare faptul că dorințele provenite din zona spirituală sunt puțin mai ciudate, mai stranii în comparație cu rutina noastră cotidiană.
Există unele exemple importante ale acestui fapt în istoriile studenților și învățătorilor spirituali. În multe relații de acest tip, învățătorul este vocea naturii spirituale adormite a studentului. Ideea fundamentală a acestui fapt este că dacă ar lucra singur, studentului i-ar lua mii de ani până să-și audă propria voce interioară, așa că i-o comunică învățătorul. În mod obișnuit, noi credem că războiul este rău, nu-i așa? Dar în exemplul lui Krishna, el conduce carul de război al lui Arjuna, spunându-i că sarcina lui spirituală este să meargă și să lupte.
Un alt exemplu este o poveste buddhistă despre Marpa și Milarepa, care construiesc o uriașă casă de piatră. După ce o finalizează, Marpa îi cere lui Milarepa să pună fiecare piatră înapoi de unde a luat-o, deconstruind întreaga casă. Acest lucru sună nebunesc, dar nici pe departe atât de mult ca faptul că au repetat acest dans de încă patru ori.
Don Juan l-a pus pe studentul său Carlos Castaneda, astăzi un autor celebru, să mănânce la cină hamburgeri timp de luni de zile. Oare Don Juan credea în iluminarea prin hamburgeri și cartofi prăjiți? După câteva luni, o femeie tânără și frumoasă a intrat căutându-l pe Carlos. Acesta a rămas tăcut până când o limuzină elegantă a oprit. Femeia a spus: „E Carlos”, moment în care Carlos a realizat că, de fapt, căuta faima, iar în acea clipă și-a înțeles adevărata natură.
Foarte adesea, vocile provenite din partea transcedentală conduc la o transformare pe care nimeni n-ar fi crezut-o posibilă. Iată de ce este atât de important să nu judecăm dorințele, ci să le examinăm atent înainte de a alege. Și, în plus, mai e și alegerea.
Iată ce ne spune Dr. Pert: „Liberul arbitru se găsește în cortexul nostru frontal, iar noi ne putem antrena să facem alegeri mai inteligente și să fim conștienți de alegerile pe care le facem. Ei bine, eu cred că acest lucru reclamă exercițiu, diferite feluri de exerciții. Putem merge la sală pentru a ne întări bicepșii sau ne putem antrena cortexul frontal recurgând la yoga, meditație și alte practici”.
Așadar, cine alege? Desigur, noi o facem, dar ajungem din nou într-un punct în care ne întoarcem la întrebarea: cine sunt eu? Ce aspect al nostru alege (personalitate/ego sau spiritul transcedental)? Din punct de vedere neurologic, se pare că întrebarea poate fi reformulată astfel: oare alegerea provine dintr-o rețea neurală existentă sau din cortexul frontal? Profităm de avantajul oferit de caracterul cuantic aleatoriu, ce ne permite să alegem ceva nou, sau suntem un dispozitiv mecanic, ce acționează întotdeauna pe baza unor condiții preexistente (vechi)?
Și ne întoarcem încă o dată la întrebarea: în ce lume trăim? într-un univers viu, organic și interconectat sau într-unul divizat și imobil?
Noi alegem.
Intenția
Iar de cealaltă parte a alegerii e acțiunea! Când dr.Tiller și-a desfășurat cercetarea cu privire la capacitatea intenției de a influența sistemele fizice, el a folosit „patru meditatori foarte bine calificați”. După cum sugerează dr. Pert, această abilitate de a mânui intenția este un talent ce poate fi dezvoltat. Dr. Tiller adaugă cu privire la abilitatea de a focaliza intenția: ”Acesta e motivul pentru care unele învățături oculte străvechi învățau oamenii să se concentreze asupra unei flăcări. În acest fel înveți să îți aduci atenția pe un canal foarte îngust, astfel încât densitatea energetică devine mai mare”.
În acest punct vorbim tot despre crearea realității. Dar acum este vorba de motivul pentru care creăm ceea ce suntem, de nivelurile de la care creăm și de modul în care facem aceste creații mai conștiente și mai puternice. Se pare că extraordinarul nostru creier este conectat cu lobul frontal tocmai în acest scop. Dr. Dispenza spune:
" O decizie care i-ar lua unui câine în mod literal mii de ani, poate fi rezolvată de ființa umană în numai câteva momente, datorită dimensiunilor mai mari ale lobului frontal."
Am vorbit așadar despre motivul pentru care dorința e necesară și nu întotdeauna „rea”. Și iată de ce: pentru a aduce în realitate sănătatea, bogăția și fericirea trebuie să luăm decizii și să ne aliniem la ele prin intenție. Iar dacă încă simțiți o legătură imperfectă cu aceste lucruri, Ledwith ne explică mai departe: „Și de ce nu pot atinge aceste lucruri? În esență, din cauza lipsei concentrării. Nu putem sta concentrați, mintea umblă încolo și-ncoace, iar noi suntem prea puternic racordați la vibrațiile planului material”. Aici e aici. Pentru ca intenția să funcționeze cu adevărat, ea trebuie să fie focalizată - dar lumea în care trăim ne solicită permanent atenția. Se cheltuiesc miliarde de dolari pentru a atrage atenția oamenilor. (Iar termenul operativ este cheltuiesc). E o dilemă reală, observă dr. Dispenza, că „majoritatea oamenilor se opresc deoarece caută rezultatele după un efort foarte mic, iar când nu le văd renunță imediat la respectiva posibilitate. Totuși, potențialul există și după momentul în care ei se opresc. Suntem foarte leneși ca ființe umane. Trăim într-o lume convențională și dacă nu primim imediat exact ceea ce dorim, devenim nerăbdători”.
Dar, desigur, nu putem arunca vina pentru lipsa noastră de concentrare asupra lumii. Aceasta e o mentalitate de victimă. Mai degrabă, pentru a obține o intenție bună, trebuie să ne dorim acest lucru și să luăm deciziile necesare dezvoltării ei. E vorba, de fapt, despre o reacție în lanț cu rezultate extraordinare.
În capitolul dedicat creierului cuantic se vorbește despre efectul Zeno - ce presupune că realitatea este influențată atunci când cineva se concentrează continuu asupra aceleiași intenții direcționate spre lumea cuantică. Pentru a-l cita din nou pe Henry Stapp, „în virtutea legilor cuantice ale mișcării, o intenție puternică manifestată printr-o mare rapiditate a actelor intenționale similare va tinde să mențină modelul asociat al acțiunii.” Așadar, nu e suficient să avem o intenție și să mergem la cinema, căci ceea ce numim magic se poate întâmpla numai printr-o dorință și o focalizare repetate.
Prima parte
A doua parte
Cu Lumină în Pace și Iubire !
Cartea poate fi cumpărată de aici :
http://www.divin.ro/?53t4l&v7f2k=2212 sau
http://www.price.ro/preturi_william_arntz_ce_naiba_stim_noi_de_fapt_!_115302.htm
Surse : http://www.edituracarteadaath.ro/what-the-bleep-do-we-know-ce-naiba-stim-noi-de-fapt
http://fymaaa.blogspot.com.es/2008/11/ce-naiba-tim-noi-de-fapt.html
